Întâmplări

M-am trezit cu ea pe balcon. Eram la vârsta preşcolarului, nici nu mai contează, mai ales că oricum nu-mi aduc bine aminte. Dar de ea îmi amintesc. Ca mai toate pisicile, hoinărea prin tot cartierul, aşa că blocul meu nu i-a scăpat din vizor sau poate că nu ştia nici ea pe unde umblă. M-am bucurat să o văd, albă cu pete portocalii, mergând leneşă din cauza căldurii din acea zi de vară. O cunoşteam prea bine pentru că era a vecinei mele din blocul de vizavi. Nu ştiu cât sau cum a zburat timpul, dar m-a strigat mama. Din dreptul uşii, îmi spune „că o întreabă vecina când îi dau pisica înapoi”. Prin perdea, la intrarea în cameră, observ o persoană mică de statură şi blondă şi, da, avea dreptate mama, venise vecina. M-am întrebat de ce nu mi-o cere ea şi o pune pe mama mesager. Nici gând să-i dau pisica acum, mai ales că tocmai ce sosise, chiar dacă, în realitate, venise de mai demult. „Să mă mai lase puţin, să revină mai încolo”, i-am spus. „Să revină mai târziu” a fost sfatul meu şi pentru a doua oară, şi pentru a treia oară. Până la urmă, cred că pufoşenia a plecat şi singură, exact pe unde a venit.

Se terminase ziua de la grădiniţă, aşa că ne-am îmbulzit cu toţii spre dulăpioarele noastre, acolo unde aveam ghiozdanele. Nici nu am intrat bine pe hol, că în faţa mea cineva ţinea în palme un pui de pisică negru. Stătuse el, aşa mic cum era, într-unul dintre dulăpioare, fără să-i sesizeze cineva glasul. În pauza de prânz, un străin i-a dat colegei mele un pisoi pe care nu avea niciun motiv să-l păstreze. Neştiind ce să facă, l-a ascuns în dulap, fără să atragă atenţia cuiva. L-am văzut, mi-a plăcut, mi-am dorit să fie al meu. Aceleaşi dorinţe le avea şi o altă fetiţă. Când să-l apuc, l-a apucat şi ea. Când să-l trag spre mine, l-a tras şi ea. L-am luat în braţe şi nu i-am mai dat drumul. Ultima amintire care mi-a mai rămas este tot cu ea, la fereastră plângând, iar educatoarea încercând să o consoleze. Colega mea a îngropat demult securea războiului. După 18 ani de atunci, nu-mi mai reproşează nimic. Ce s-a mai întâmplat cu puiul de pisică după aceea? Era, de fapt, o ea care mi-a oferit în repetate rânduri alţi pisoi.

Se întâmpla în primul an de master. Eram în trecere pe lângă o clădire bucureşteană, închisă definitiv. De sub mai multe dărâmături din curte, ieşea când pe o parte, când pe cealaltă acelaşi pisoi alb cu negru. Gardul din fier al clădirii, întins până în perete, nu lăsa niciun spaţiu gol prin care cel mic putea să se strecoare. Auzind „pispis”-urile mele, o trecătoare, de vârstă apropiată, se opreşte lângă mine şi mă întreabă ce s-a întâmplat. I-am povestit, aşa că ulterior m-am trezit că „pispis”-uieşte cu mine şi că-mi mai arată, pe telefon, poze cu animalele ei de companie de acasă. Doi poliţişti se plimbau pe trotuar, nu departe de mine. Apropiindu-se, le-am cerut ajutorul sau măcar un sfat: „Doamnă, pentru asta ne-aţi chemat? Am crezut că cine ştie ce s-a întâmplat”. Mă scuzaţi, domnule, dar chiar nu am ştiut.

Foto @malka8 via Unsplash.com