Tata

Dacă stau să mă gândesc, tatăl meu este o combinație între Florin Piersic, un taximetrist şi maestrul Doru Octavian Dumitru. Toate aceste personalități au un lucru în comun, şi anume arta nemăsurată a vorbăriei, a povestirii, presărată cu mult simț al umorului.

Tind să cred că tata e spaima tuturor operatorilor call center. Mi-ar plăcea ca într-o zi să stau şi să ascult o conversație între el şi ‘norocosul/a’ de la Vodafone, să pot să-mi dau seama dacă în discuția respectivă povesteşte doar tata sau (dacă) mai are şi operatorul ceva de zis.

E puțin riscant să-i pui orice fel de întrebare, fie chiar şi închisă, la care ar trebui să răspundă doar cu ‘da’ sau ‘nu’, dar chiar şi aşa – nu o face.

– Mănânci cartofi prăjiți? Îmi fac şi pentru mine, zic eu.

– Nu, nu-mi face, că nu mănânc, că atunci când eram eu mic (…), (…), (…), (…), (…), (…), (…).

Zic ‘Bine’ şi totuşi nu am cum să mă mai desprind odată ce am intrat în arta vorbăriei pe care eu oricum nu o prind de niciun fel. Se spune că dacă vrei ca o conversație să ‘meargă’ ca unsă, trebuie să-l asculți şi pe celălalt. În cazul de față, eu chiar exagerez cu asta.

Tatăl meu ştie orice despre oricine, oricând. Ştie istoricul, experiențele vânzătoarelor şi vânzătorilor de la magazin, ale necunoscuților, multe auzite şi neauzite, chiar şi pe cele care stau încă să fie descoperite.

Cu tata nu te plictiseşti niciodată, doar că pierzi şirul a ceea ce vorbeşte şi te trezeşti că nu ştii unde ai rămas, în ce timp sau spațiu. Mai cred că ar fi fost un jurnalist grozav, isteț şi descurcăreț într-o eră în care nu se punea problema de internet, cu toate că meseria sa a fost mereu cea de mecanic.